Hai-hui prin masivul Vulcan

Initial povestea s-a numit "Pe unde a murit calul lu' Viteazu". Titlul l-a inventat Teo pe baza faptului ca traseul a trecut prin Poiana lui Mihai din Schela-Gorj, locul in care se zice ca Mihai Viteazu a facut ultimul popas in 1600, inainte de a parasi Tara Romaneasca pentru a merge la Viena la Rudolf al II-lea. Legenda spune ca, intuind pericolul care-l pastea pe domnitor, calul lui ar fi murit in aceasta poiana. Mihai a ignorat semnul, si si-a continuat drumul pe jos catre Transilvania, infruntand soarta care urma sa-i curme viata in mai putin de un an. Locul e marcat de o statuie si, incepand cu 2001, de o serbare campeneasca.

Desi nu a fost ceva premeditat, Pasul Vulcan era un traseu care imi zgandarea de multa vreme fantezia. Candva am urcat pana la cabane cu Dacia, apoi am incercat o urcare in plina iarna imediat dupa ce am cumparat Samuraiul, dar ce e dupa cabane imi era un mister. Stiam doar ca pasul Vulcan a fost candva singura cale de acces din Transilvania catre Oltenia si ca ar trebuie sa fie practicabila. Aflati in cautarea unui traseu de motoreala, Teo, Zoli jr. si cu mine am decis sa incercam traversarea prin pasul Vulcan, urmand sa ne intoarcem pe o ruta cunoscuta mie, Runcu-Cheile Sohodol-Valea de Pesti. Nivelul de dificultate s-a dovedit a fi mediu, adica usor in general dar cu un unele locuri unde mai strangi nitel din bukutze, mai ales din cauza bolovanilor.

Se pleaca de la ultimul semafor din Vulcan, la iesirea catre Lupeni. Primii kilometri sunt betonati. Betonul ala aiurea, cu spatii intre placi, cu placi deplasate si crapate, dar betonat. Apoi urmeaza o bucata de asfalt cam ca in bancurile de pe vremurile comuniste cu procentul de realizare a planului. Primaria Vulcan raporteaza 3 km, in realitate poate nu e nici unul, dar comunicatele primariei trambiteaza o mare realizare care da ton transformarii Pasului Vulcan in o statiune montana de interes national :) *

Dincolo de asfalt incepe drumul forestier, si credeti-ma e spurcat rau, in multe parti ca e spalat de viituri. Imediat ce ajungi in golul alpin, dai de cabana Pasul Vulcan si de cabanutele ridicate in jurul ei de localnici. Amintirea luptelor din primul razboi mondial e pastrata de un tun intre cabane, exact cum se intampla si in curtea bisericutei din Straja(coltul din stanga sus al pozei lui Teo).

Cabanele din Pasul Vulcan

Dupa ce am trecut de cabane, a urmat o portiune de drum forestier lin si placut, dar care in curand s-a dovedit a fi prefata pentru bolovanis, santuri in drum si portiuni de stanca goala. Zoli si cu mine, avand motoarele mai grele si mai puternice am trecut fara probleme si am urcat aproape pana in pas, ca sa descoperim ca suntem cam singurei.

Vedeam cam un kilometru in urma si Teo pe niciunde, asa ca am decis sa ne intoarcem.

Daca la urcare nu am avut probleme, greutatea motocicletei dandu-mi avantajul unei stabilitati, la coborare bolovanisul mi-a dat de furca si am scapat magaoaia de vreo doua ori. Pe Teo l-am gasit pe una din cele mai urate portiuni, o zona de stanca dezgolita unde gumele lui AT nu prindeau neam, asa ca a avut nevoie de un pic de ajutor pentru a trece. Apoi am reluat traseul. Zona e fabuloasa, nu stiu cat puteti sa va dati seama din poze.

Dupa ce am trecut de pas, drumul a devenit chiar lejer, drept pentru care m-am obraznicit si am inceput sa maresc ritmul. Insuficient de atent, am prins o portiune de pietris, ghidonul meu s-a rasucit, motocicleta a avut un atac de personalitate si m-a aruncat in pur stil bull-ride peste ghidon. Nu ar fi fost bai, da' piciorul mi-a ramas sub motocicleta si l-am sucit de mai mare dragul. Mi-a luat vreo doua minute pana am putut sa constat ca, in ciuda aparentelor, oscioarele batrane imi sunt toate la locul lor. Dupa inca 10 minute m-am convins ca sunt in stare sa stau in picioare, asa ca am dat bice mai departe. Stiam ca daca m-as fi oprit atunci, nu mai plecam veci. Bineinteles restul drumului am fost muuult mai atent :)

La vale a fost superb. Am trecut prin o foarte frumoasa padure de fag, imi venea sa ma tot opresc sa admir trunchiurile ca niste coloane de templu grecesc. Am trecut prin mai sus amintita poiana a lui Mihai (unde numai fiul meu a observat statuia), apoi pe un drum de pamant am ajuns la Schela, judetul Gorj. Eram rupti de sete, ca toti am uitat sa luam ceva apa, asa ca am oprit la o fantana. Bine am facut, ca aici am aflat de legenda lui Mihai Viteazu, de un alt traseu superb pentru viitor, plus ca apa aia a fost chiar o binefacere.

Izvorul de poveste

De la Schela am luat-o la vale pe firul Jiului, planul fiind sa mergem pana la Runcu, prin Targu Jiu. Dupa ce am scapat cu bine de un filtru de politie cu radar, am tras pe dreapta pentru ca Teo sa-si intinda lantul. E antologic cat de bune s-au dovedit a fi cheile mele de productie incerta, o cheie fixa de 12 a devenit dupa o scurta folosire de 13 sau de 14 chiar :) Trebuie neaparat sa le arunc si sa iau altele, care nu-s facute din ciocolata sau branza.

La una din intersectii, insuficient marcata, am gresit, asa ca in loc sa merg catre Baia de Arama am luat-o catre Motru, si mi-a luat vreo 10 km sa descopar ca am luat-o prin balarii. Am corectat traseul, dar le sunt dator la colegii de drum macar cu o bere pentru cam 35-40 km facuti aiurea.  :) Cu un pic de ocol si ceva intarziere am ajuns in cheile Sohodolului, la nord de Runcu. Lionofjudah si fi-miu au fost asa de incantati de drumul virajat, incat au trecut prin chei ca prin branza, degeaba incercam sa ii opresc in cele mai faine locuri, asa ca bag cateva poze mai vechi sa vedeti cum arata peisajul acolo.

Am fost socat sa constat ca, fata de ce vedeti in pozele de mai sus, apa era complet secata in cea mai mare parte a cheilor.

Dupa ce i-am alergat pe fugari, i-am prins din urma la capatul cheilor, unde am apucat sa mai facem ceva poze

Dincolo de Chei a urmat un traseu de cam 25 km de drum forestier, nimic spectaculos in general. Singura portiune interesanta a fost coborarea de pe culme catre Valea de Pesti, suficient de abrupta in cateva portiuni cat sa-ti dea un mic discomfort daca nu ai vehicul potrivit pentru asa ceva. M-a distrat ca, in timp ce eu coboram cuminte cu treapta intai si ceva franare, fi-miu a trecut pe langa mine ca vantul si ca gandul. Cam ca Road Runner pe langa Wile E. Coyote. Deh, experienta lui de biciclist de downhill nu se compara cu talentele lui babache :)

 

Vorba lui Bugs Bunny: "That's all, folks!" Sper ca v-a placut. M-am bucurat de o zi superba in o tovarasie care a facut toti banii. Pozele ce ilustreaza povestea nu sunt cine stie ce, ca nu am avut curajul sa iau aparat la o iesire offroad si ne-am restrans la instantanee facute cu telefoanele. Cele datate sunt ale lui Teo, cele pastel ale mele :)

* Nota: intre timp drumul amintit aici e posibil sa fi evoluat, iar incepand cu iarna lui 2010 se poate urca in Pas si cu telegondola.

 

Free template 'Colorfall' by [ Anch ] Gorsk.net Studio. Please, don't remove this hidden copyleft!